Întoarcerea poetului la uneltele sale

Tălăngi obosite (1923)

Toamna, ca o vițelușe bolnavă,
Pe care o duc stăpâni răi la tăiere,
A luat calea codrului, pojghețuit și cangrenat
De tăcere.

Presimțind însă că umbletul ei
Va trezi din somn frunzele căzute,
A mugit, dureros și prelung,
Înfiorând borangicul clipelor stătute.

Apoi, cu ochii-mpotmoliți de lumină roșcovană,
A clipit, mâhnit, din pleoapele, de lacrimi spălate,
Și-nghenunchiind, blajin s-a rugat
Pentru odihna frunzelor picate.

Soarele i s-a-mpleticit în cornițele mărunte,
Copacii cu ramuri ostenite, dureros au tăcut,
Iar vițelușa și-a-ntins trupul, dornic de somn,
Și pentru ultima dată a gemut.