Ratings1
Average rating5
Ultimul volum al tetralogiei napolitane se deschide creând senzația neplăcută a unui pahar care dă pe-afară și se continuă cu acesta golindu-se de la fund în sus măcelărind legile fizicii – un disconfort care se dilată în senzații incerte, dar adictive. Pe parcursul lecturii am avut momente în care m-am găsit citind nu din plăcere, nu din curiozitate și nici din inerție, ci încurajată de speranța că voi ajunge într-un punct în care autoarea va vindeca neplăcerea difuză pe care mi-a creat-o. Așa am descoperit un alt fel de a citi, și fără a-l putea descrie, îl găsesc superior oricărei experiențe anterioare.
Nu lăsa împărțirea celor 1692 de pagini în 4 volume să te aiurească. În realitate, cărțile lui Ferrante nu pot exista și nu au sens una fără cealaltă. Narațiunea sa se joacă cu timpul – evenimentele nu se încarcă de semnificație doar în ordine cronologică, ci și invers. A treia carte nu se leagă fără a doua, așa cum nici adâncimile primei cărți nu pot fi atinse fără să o fi citit pe a patra. Tetralogia se dovedește a fi un calcul matematic atât de riguros încât pare aproape imposibil modul în care a fost transpus cu așa naturalețe în formă literară.
Elena Ferrante ne datorează chipul din spatele numelui ca ceva asemănător unui lider de cult. Un cult al autenticității, al transcenderii și al curajului de a te autoanaliza dincolo de măștile de unică folosință – un cult al devenirii.
Sau poate nu. Poate puterea fără chip este mai stabilă, e mai durabilă și mai curată. Lipsită de păcatele pe care un trup – orice trup – i le atribuie prin natura sa, o idee rezistă demn în fața judecăților maselor deoarece oferă impresia că provine din neant.