Vineri

Aleksandar Stoicovici (n. 1988) este la 23 de ani un poet complet, în sensul că în ciuda vârstei sale „fragede”, se află în posesia tuturor mijloacelor sale de expresie poetică. (Şi aici merită comparat cu Gabriel Nedelea [n. 1987], un alt debutant al anului 2011, la care absentează total bâlbâielile sau bâiguielile, cu care ne obişnuiesc mulţi poeţi la primul volum.)


Primul text al volumului Vineri se numeşte Incizie: „piramide de blană se adună sub capul tău/ în fiecare piramidă/ fierbe un calcan// răzuiesc câţiva solzi/ şi mă târăsc în altar/ pe sub icrele de plumb// pereţii se încintă/ vopseaua icoanelor îmi curge în păr/ doi câini aleargă printre sfinţi/ şi se ascund// deschid ochii – // inima/ se transformă într-o cuşcă/ bine ascunsă sub platoşa de carne//”.

În prima strofă îmi place trecerea de la piramidă la calcan, care ne ilustrează nemijlocit că intrăm în spaţiul poematic al transei, nemaivorbind de semnificaţiile religioase şi mitologice ale termenilor. Este un fel de Welcome To My Nightmare à la Stoicovici, care ne aruncă brusc în ocean, odată ce am depăşit interior plaja ordinii raţiunii şi a realităţii. Calcan ritmează muzical cu altar, astfel încât am putea spune că ego-ul poetic răzuieşte solzi din altar, dacă am accepta că cei doi termeni sunt interschimbabili; aşa mergem pe o hermeneutică a depăşirii religiei prin ea însăşi, ca în Losing My Religion: datorită atmosferei de furnal, icoanele se lichefiază şi se descompun în elementele primare ale psyche-lui, probabil afectând chiar şi vederea exterioară a ego-ului poetic, care îşi deschide ochii „în interior”. „Sufletul este închisoarea trupului”, spunea Foucault. Inima (kardia?) este microcosmosul în care se poate comprima trupul universului, sau cadavrul său mumificat, dacă inferăm că inima este o piramidă, în sângele căreia găsim ADN-ul astral al faraonului, presetat să călătorească în altă lume.

Mai multe aici:
http://egophobia.ro/?p=7951