Stefan
Some parts incomprehensible, others outrageous (Kant is the priest of reason, basically despising feelings and emotions), some juicy (his rationalism does not exclude psychological insight and there are moments when his judgements are pre-psychoanalytical), others – rigid and harsh.
I don't understand why many rationalists (re-reading Aristotle gave me the same impression) are inherently anti-hedonistic. Why do they seem to feel that a philosophy of pleasure is a sort of betrayal of human nature, that it is somewhat base? Is that resentment, masochism or something else?
Furthermore, from a mathematical-philosophical perspective, Kant is a supercomputer. From a stylistic-philological one, he is careless and makes you suffer.
After finishing the book, I thought: thank God we have Nietzsche!
Interpretarea la “Titus Andronicus” e dezamăgitoare. Din perspectiva mea, piesa e un prequel la filmele horror cu Vincent Price din anii ‘70. Și la “Hamlet” sunt probleme. La un moment dat, autorul susține ca nu suprainterpreteaza, ceea ce pare comic în contextul în care autorul dedica nu mai putin de 12 pagini dialogului plat al ofițerilor de garda de la debutul piesei. Din nou, e abuziv sa deduci creștinismul personajului principal din dialogul lui Hamlet cu Horatiu din actul V referitor la pronie. Îmi vine sa spun cu Eminescu, “de e sens într-asta, e întors”. O cunoaștere (mai buna) a psihanalizei, fata de care autorul e refractar, i-ar fi fost utila.
Paul Chetreanu-Don este un autor polivalent, cu contribuţii însemnate în poezie, psihoterapie şi – acum – în filosofie. Recenta sa carte, Convorbiri în intimitate, scrisă în colaborare cu o pacientă, descrie un incitant travaliu psihoterapeutic, în siajul psihologiei existenţiale. În Aşa simţit-a Zarathustra, scriitorul clujean încearcă să decripteze una din operele fondatoare ale modernităţii, tratatul filosofic şi poematic Also sprach Zarathustra de Friedrich Nietzsche.
Într-un context internaţional, în care studiile nietzscheene par să ia avânt – cele mai notabile rezultate recente par a fi I am Dynamite! de Sue Prideaux ori Hiking with Nietzsche: On Becoming Who You Are de John Kaag, ambele publicate în 2018 –, Aşa simţit-a Zarathustra propune o triplă retematizare a filosofiei lui Nietzsche. Cartea este, în primul rând, o biografie, bazată pe reacţiile autorului german la două evenimente semnificative din viaţa sa (întâlnirile cu Richard Wagner şi Lou Salomé – de altfel şi S. Prideaux îşi începe biografia cu episodul „astral“ al sincronicităţii dintre Nietzsche şi Wagner). În al doilea rând, avem o naraţiune alternativă la Also sprach Zarathustra – mai exact o reinterpretare a textului „sacru“ nietzschean din perspectivă emoţională. Nu în ultimul rând, volumul oferă o călătorie iniţiatică pe urmele lui Nietzsche, în care Paul Chetreanu-Don încearcă să reconfigureze „paşii profetului“ la Weimar, Jena, Basel, Sils-Maria şi, mai ales, Torino, unde explodează bomba psihotică, din care se naşte modernitatea la începutul anului 1889.
https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n8/a11/
Against Amery's approach
1. Writing in a sort of Wittgensteinian context, Amery keeps silent about certain things: for instance that the suicidal person is a kind hero who escapes Hell and, not unlike Kirillov, almost a God-like individual who destroys his divine possession.
2. Paraphrasing Rilke, the slogan of this book may be “You should kill yourself”. Not to be moralistic - suicide is indeed freedom -, I would choose, like Buddha, the dimming of the will-to-life rather than the will-to-death.
‘An Age of betty tit for tat,
An Age of busy gabble:
An Age that's like a brewer's vat,
Fermenting for the rabble!
‘An Age that's chaste in Love, but lax
To virtuous abuses:
Whose gentlemen and ladies wax
Too dainty for their uses.
‘An Age that drives an Iron Horse,
Of Time and Space defiant;
Exulting in a Giant's Force,
And trembling at the Giant.
‘An Age of Quaker hue and cut,
By Mammon misbegotten;
See the mad Hamlet mouth and strut!
And mark the Kings of Cotton!
‘From this unrest, lo, early wreck'd,
A Future staggers crazy,
Ophelia of the Ages, deck'd
With woeful weed and daisy!'
„Deșteptată fără veste, toamna, cu iarbă verde în părul cărunt, bătrână, șchioapă, cu un ochi de tânăr și altul de bătrân, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb, tânguind ascuțit, plângător. Auzindu-i glasul, cânii Urcăneștilor își vârâră cozile între picioare și se retraseră la adăpost, între fânuri.” (52)
„Pe peretele din față Arhanghelul Mihail sta de strajă, răzimat în sabie. Cercul de raze din jurul capului era stins, pătat de muște, sabia ruginită și de pe fața lui se vedea că n-a fost schimbat de multă vreme, e obosit, de-abia se mai ține pe picioare.// Într-un colț mai întunecos, diavolul, luându-și coada la subsoară, cobora din cadrul vechi al unei icoane. Pășise cu un picior afară din ramă și se oprise, trăgând cu ochiul la arhanghelul adormit și făcând semn cu mâna cetei care îl urma să nu facă zgomot, tiptil, se furișă afară din icoană...” (54)
This guy crushes you with his genius work from his early twenties. My only obiection: too much Hegel, not enough Kierkegaard. I prefer individuality over tipology. I do not care for family drama, I want the passio of the I. In spite of this: majestic execution. It's the choral symphony of the 20th century: Richard Strauss meets Gustav Mahler. And If you have a philosophical background, this one is for you. Son of a merchant turned philosopher Schopenhauer, son of a priest turned Antichrist Nietzsche - they both worshipped music. In fact - or so they thought - the value of life would be greatly diminished in a world without music. The way Mann prefigures the nascent psychoanalysis is staggering. The knowledge of the soul of man makes you both powerful and anxious. Not unlike Kierkegaard, Thomas Mann discusses ambivalently the nature of ambivalence in a realm where logic bows to psychology. He also prefigures existential phenomenology with the description of the Das Man - conformism, deception and amnezia. Not unlike in Musil or Haneke, one distantly hears the Nazi Winds of Wotan.
A modern masterpiece. I se reproșează lui Găvan întunecimea scriiturii, dar aceasta este numai o negare a aspectului întunecat al existenței. Faptul că întorci fața și refuzi să privești este doar o dovadă a unei anumite lașități de cititor. Eroism îți trebuie să intri în beci (sau în pivniță) și să lupți cu demonii. Găvan excelează ca scriitor familial (nefiind kitsch precum congenerii săi poeți) și tensiunea formidabilă a scrisului său provine din faptul că transformă această “sancta sanctorum” a celulei familiale într-un Auschwitz al infernului. Altfel spus, Găvan își ia “sufletul” (dacă mai putem folosi acest cuvânt uzat, zbârcit, suspect) și-l dă necuratului, inversând gestul lui Avraam. Raiul familial, sacru pentru cel mai mult dintre noi (atunci când e neexaminat, căci de aproape...), “our precious”, singura noastră comoară ascunde un mecanism karmic-oedipian, care generează până la urmă frică, ură, blestem și crimă. Mai mult decât Bolaño și Ellis, în spatele lui Găvan stă Schopenhauer, cel care a descoperit inconștientul și esența irațională a existenței: cel care, aidoma bogomililor, vorbește pentru prima dată despre crima de a te fi născut. (Și l-aș recomanda autorului pe Eugene Thacker.) Prea dark? Dar nu este responsabilitatea unui autor să propage vulgata optimismului, mai ales dacă asta nu corespunde firii sale și mai ales dacă nu savurează spectacolul pre-apocaliptic al maselor amnezice, mai mult moarte decât vii.
De la H. Murakami, autorul a învățat să nu satisfacă apetitul detectivist al cititorului, lăsând cu subtilitate multe trame nerezolvate. Dacă Palahniuk era o influență formidabilă în “Exorcizat”, aici nu mai putem vorbi de pastișă, ci de confluențe. Nici măcar Bolaño nu-l strivește pe Găvan, deși influențează structura labirintică și parțial tehnica, pentru că autorul român își accesează propria măreție și dramă (de altfel, Găvan pare să rezoneze uneori mai mult cu Donoso - de pildă atunci când descrie monștrii).
Ce aș reproșa, totuși, unui roman atât de bun?
Uneori obscuritatea este prea densă și mesajul devine oarecum neinteligibil (și acesta este un semi-reproș, poate acesta este un efect premeditat.) Nu pot să spun că am înțeles - și intuitiv, și senzitiv - toate episoadele din carte.
Una din temele cărții este frica de nebunie. Studiind psihiatria și psihanaliza, mi se pare că nebunia este altceva decât se crede în general: un mod de a experimenta alteritatea. Sincer să fiu, mă înspăimântă mai mult normalitatea și mediocritatea. O provocare pentru Găvan, demnă de Faulkner, să scrie cândva un roman din perspectiva unui nebun...
