Stefan
“... am mai înțeles și altceva. Că nedreptatea lipsită de speranță ... nu-l duce pe om la disperare sau la furie. Această nedreptate este o substanță fierbinte, făcută anume pentru om, substanța care, invadându-i ființa, nu produce acolo o explozie distrugătoare, ci arde cu o lumină egală și liniștită.” (pp. 56-7)
Să presupunem că omor o maimuță. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e o maimuță deosebit de deșteaptă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e un tip nou de maimuță – o specie fără păr, vorbitoare. Nimeni nu se atinge de mine. Urcând cu circumspecție aceste trepte subtile, aș putea urca până la Leibniz sau Shakespeare și i-aș putea ucide, și nimeni nu s-ar atinge de mine, căci ar fi imposibil de spus unde s-a trecut frontiera dincolo de care sofistul dă de necaz. (265)
Celor amuțiți
O, nebunia orașului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniți lângă zidul negru,
Prin mască de argint privește spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina șfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!
Cu spaima înghețată prostituata naște copilul mort.
Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!
Dar în vizuină întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în liniște,
Modelează din metale vârtoase creștetul care se eliberează.
tr. Petre Stoica
An die Verstummten
O, der Wahnsinn der großen Stadt, da am Abend
An schwarzer Mauer verkrüppelte Bäume starren,
Aus silberner Maske der Geist des Bösen schaut;
Licht mit magnetischer Geißel die steinerne Nacht verdrängt.
O, das versunkene Läuten der Abendglocken.
Hure, die in eisigen Schauern ein totes Kindlein gebärt.
Rasend peitscht Gottes Zorn die Stirne des Besessenen,
Purpurne Seuche, Hunger, der grüne Augen zerbricht.
O, das gräßliche Lachen des Golds.
Aber stille blutet in dunkler Höhle stummere Menschheit,
Fügt aus harten Metallen das erlösende Haupt.
Un roman în care modelling-ul rezonează cu psihopatologia (la fel ca în “Neon Demon”) și în care motoul “Sine Anima” amintește de explorarea jungiană a arhetipului animei (o temă întâlnită și în “Malad”). De asemenea, referințele din epigraf din “Alice in Wonderland” și “Inception” predetermină narațiunea. Mai rotund și mai reușit ca “Malad”, cu o uzitare a aceleiași stilistici cosmpolite cu care ne-a obișnuit Voicescu. Prima parte stă sub semnul luminos, orbitor al sciziunii (de menționat că iadul schizofrenului este îmbibat de o lumină puternică, de privirea ca de laser a Panopticon-ului); a doua sub semnul lui “nigredo”, în care depresia ca un giulgiu semnalează un “soare negru” nervalian. Prima parte mi-a plăcut mai mult, (și) pentru că începe acolo unde se termină “Frankenstein”, la Polul Nord (care este o determinantă ontică, înainte de a fi geografică). Prima jumătate a romanului este o incursiune în universul distopic, amintind de “Gattaca” sau de “Castelul”; în timp ce a doua conține (și) o exploatare a temei din “Dorian Gray” (un motiv care apare și în “Portretul” lui Gogol dar și la Poe), cea a portretului infernal, care are o componentă demonică; o temă destul de sinistră (și foarte bine regizată), pe care aș lega-o de filmele snuff.
Un rechizitoriu (savuros uneori) al dictaturii din USR. Bine scris, persiflant, (auto)ironic dar și cu mult suflet. Pătat uneori de narcisism și resentimente. Îi lipsește totuși respirația unei capodopere. Comparabil cu F. Kafka. Numai că la scriitorul praghez coșmarul e trasat cu precizia unui chirurg. Vezi de pildă “Colonia penitenicară”. Ardelean nu mi se pare încă în posesia unei scriituri care să zugrăvească coerent “oroarea existenței”. Hotelul infernal în care se desfășoară trama nu este cu adevărat terifiant; are uneori un aer burlesc, alteori o dimensiune abstractă, livrescă. Lui Ardelean îi lipsește o tușă de răceală schizoidă pentru a regiza coșmarescul asemenea “Meduzei” lui Rubens. Și în afară de amintitele resentimente narcisiace, impresia de megalomanie (apărută probabil ca o reacție compensatoare la condiția nonconformistă și marginală a autorului, exclus din “marea conversație” de Hristos KKK și alți Kritikoi) este uneori stridentă. În plus, e recurent și supărător procedeul “deus ex machina”, care n-ar trebui atât de uzitat într-o carte – de altfel – peste medie.
Blestem
Plouă-n imagini care dor,
plouă pe cei ce sunt și mor,
plouă pe umbra celor vii,
Pe noaptea din care-o să-nvii,
plouă pe umbra lui Icar,
subțire gând ce urcă-amar,
plouă pustiu, încet și trist,
pe trupul viu al unui Crist,
cu jumătăți din trupul meu,
pe-njurătura lui Dumnezeu,
pe sânii viforiți de dor,
pe cel din urmă muritor,
plouă pe orice fel de semn,
plouă pe crucile de lemn,
plouă pe cel mai crunt blestem,
plouă pe ceea ce suntem,
plouă pe cei ce sunt
în negre buze de mormânt,
al meu e trupul ce nu-l știu,
al meu e ochiul cel pustiu,
plouă-n amonte și-n aval,
plouă în tigvele de cal,
plouă în ochiul meu ateu,
plouă în veșnic trupul meu.
Veni-va oare încă o zi
când lupii morți de vor trezi? (55)
Nietzsche's will to power:
What I am striving to express is this strength itself, more as a thing apart from his physical semblance. It was a strength we are wont to associate with things primitive, with wild animals, and the creatures we imagine our tree-dwelling prototypes to have been—a strength savage, ferocious, alive in itself, the essence of life in that it is the potency of motion, the elemental stuff itself out of which the many forms of life have been moulded; in short, that which writhes in the body of a snake when the head is cut off, and the snake, as a snake, is dead ...
Schopenhauer's will to live:
Without moving and being part of the yeast there would be no hopelessness. But,—and there it is,—we want to live and move, though we have no reason to, because it happens that it is the nature of life to live and move, to want to live and move. If it were not for this, life would be dead. It is because of this life that is in you that you dream of your immortality. The life that is in you is alive and wants to go on being alive for ever. Bah! An eternity of piggishness!
“furia purifică, furia e inocentă și reală, furia îți arată că ești încă viu” (132-3)
“Focul nu îți ardea carnea, dacă erai construit dintr-un anumit material, din ăla din care eram făcuți noi; mai degrabă, focul aducea foc. Te ținea în permanență aprins, viu.” (183)
“Nu se contaminase încă de prostia din țara noastră, de prejudecățile care spun că un artist nu merită cu adevărat respect, pentru că nu produce ceva concret, care să folosească tuturor oamenilor, așa cum de pildă produce omul care face furculițe de plastic sau chiloți tetra, pentru doamnele trecute de menopauză.” (291)
Tălăngi obosite (1923)
Toamna, ca o vițelușe bolnavă,
Pe care o duc stăpâni răi la tăiere,
A luat calea codrului, pojghețuit și cangrenat
De tăcere.
Presimțind însă că umbletul ei
Va trezi din somn frunzele căzute,
A mugit, dureros și prelung,
Înfiorând borangicul clipelor stătute.
Apoi, cu ochii-mpotmoliți de lumină roșcovană,
A clipit, mâhnit, din pleoapele, de lacrimi spălate,
Și-nghenunchiind, blajin s-a rugat
Pentru odihna frunzelor picate.
Soarele i s-a-mpleticit în cornițele mărunte,
Copacii cu ramuri ostenite, dureros au tăcut,
Iar vițelușa și-a-ntins trupul, dornic de somn,
Și pentru ultima dată a gemut.
„Poate că nu sunt cel mai bun duhovnic, dar, în felul meu, trebuie să joc și un astfel de rol.” (99)
„Istoria universală este suportabilă numai dacă o privești ca spectacol.” (103)
„[E]reticii au îndrăznit să exprime gândurile ascunse ale Bisericii.” (115)
„[I]nelul este simbolul închisorii.” (140)
„Este adevărat că citesc mult, dar asta nu înseamnă că lucrezi, ci doar că ai iluzia că lucrezi.” (177)
„[N]u e ușor să fii fiu de preot.” (190)
„Un nihilism absolut nu este posibil, din păcate.” (192)
„Simplul ateism îmi repugnă.” (198)
