Stefan
A treia lectura (martie 2013): consultat editia necenzurata din 1936, in care Cioran ii ataca, printre altii, pe evrei si unguri.
“Omeneste nu ne putem apropia de ei, fiindca evreul este mai intai evreu si apoi om ... Este ca si cum ei ar descinde dintr-o alta specie de maimute decat noi.”
“...Ungurii nu s-au asezat in Campia Panonica pentru ca sa gandeasca, ci pentru ca sa cante si sa bea. Si au reusit ... Ungurii sunt un popor de conchistadori, care a ajuns sa ingrase porci.”
An original book, difficult to compare with other books written before it (with the possible exception of Baudelaire's works). I disliked its contingent character: although the author turns Nadja into a symbol of forthcoming Revolution, their relationship is rather trivial, ordinary & un-essential. Perhaps the description of the “affair” is written in a style devoid of any passion to emulate a sort of Hegelian objectivity: the tone becomes cold, impersonal. Therefore, Nadja's paradoxical classicism, remarked by so many critics. I have loved Breton's anti-psychiatrical manifesto from the end (written with guilt and ambivalence, as his editor observes), which opens the way for Artaud, Foucault and Deleuze.
Scrisoarea 93 (ca. 1882):
“Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.”
Introduction au nihilisme:
Cioran
« Le rien même est mesure de Dieu. »
« Mon lieu, ma patrie est, comme pour les mystiques, ce rien qui précède Dieu. »
« On a toujours quelqu'un au-dessus de soi : par-delà Dieu même s'élève le Néant. »
Marc Aurèle
« Bientôt, tu auras tout oublié ; bientôt tous t'auront oublié. »
Piscul acestu volum este, din perspectiva mea, Laus odii, un manifest al urii ontologice - un simtamant exponential, care transgreseaza barierele fiintei.
“Tacuta e si rece ca un sarpe ura mea, si e cuminte.
Culcusul ei e asteptarea, iar laptele
un gand sorbit in taina.
Puterea-i creste la-ntuneric precum in beciuri mucegaiul,
veninul ei se limpezeste ca vinul vechi, cu vremea
...
Ea e a doua mea privire,
patrunde masti, strabate ziduri.” (p. 177)
Things I've learned from this book. One: Philosophers are self-contradictory - perhaps because the world is unphilosophical. There is a silent conflict between the field of immanence and traditional philosophy. Two: Perhaps philosophy is not the answer with a capital A. Sometimes our hearts are burning and philosophy remains ice cold in a condescending way. Philosophy is escapist and thinks that salvation is irrelevant. Three: The way the author conceives the narrative of philosophy is original. You catch a glimpse of the historical magic of philosophy. It's not a book for the academic philosopher, it's a book for a philosophy student with fresh eyes, who overpowers seriousness and gravity.
Svevo e un psiholog complex & modern. Ma asteptam totusi mai mult de la capodopera lui.
Redau un pasaj schopenhauerian & cioranian:
“Legea firii nu dă drept la fericire, ci, dimpotrivă prescrie mizerie şi durere. Când apare hrana, paraziţii aleargă din toate părţile, şi dacă nu există, se grăbesc să se nască. Puţin mai târziu, prada abia mai ajungea, iar imediat după nu mai ajungea deloc fiindcă natura nu face calcule, ci experienţe. Când hrana nu mai ajungea, numărul consumatorilor trebuia să scadă prin moarte, pe care-o precede durerea şi astfel echilibrul se restabileşte din nou, pentru o clipă. De ce ne-am plânge? Şi cu toate astea ne plângem cu toţii. Cei care n-au căpătat nimic din pradă mor strigând împotriva nedreptăţii, iar cei care şi-au avut partea lor găsesc c-ar fi avut dreptul la una mai mare. De ce nu mor şi nu trăiesc în tăcere? E plăcută, în schimb, bucuria celui care-a ştiut să pună mâna pe o parte îmbelşugată din pradă, e plăcută şi se manifestă în văzul tuturor, în mijlocul uralelor. Unicul strigăt ce poate fi admis e strigătul învingătorului.” (367)
Finalul reda arhicunoscuta - pentru noi, dar in epoca lui Svevo inca frageda - implozie a instinctului mortii:"Poate că datorită unei catastrofe nemaipomenite, provocată de unelte, ne vom regăsi sănătatea. Când gazele otrăvitoare nu vor mai fi de ajuns, un om zămislit ca toţi ceilalţi, în taina unei încăperi din lumea noastră, va inventa un exploziv formidabil, în comparaţie cu care explozivele existente astăzi vor fi socotite nişte jucării nevătămătoare. Iar un alt om, zămislit şi el ca toţi ceilalţi, dar poate puţin mai bolnav decât ceilalţi, va fura explozibilul acesta şi va coborî până-n inima pământului, ca să-l pună acolo unde efectul va putea atinge suprema intensitate. Va urma o explozie uriaşă, pe care n-o va auzi nimeni, iar pământul, reîntors în starea lui de nebuloasă, va rătăci prin ceruri, fără paraziţi şi fără boli." (434)
(re-reading) July 2012
Fantastic! The alliance between beauty and the death instinct in a bright & depressive poetry. We should read the Romantics after the Surrealists.
“I have been half in love with easeful Death.”
“Now more than ever seems it rich to die.”
“Heard melodies are sweet, but those unheard/ Are sweeter.”
“For shade to shade will come too drowwsily,/
And drown the wakeful anguish of the soul.”
“She dwells with Beauty - Beauty that must die.”
“... in the very temple of Delight/
Veiled Melancholy has her sovran shrine.”
“How beautiful, if sorrow had not made
Sorrow more beautiful than Beauty's self.”
The Truth:
“The blaze, the splendour, and the symmetry,/
I cannot see - but darkness, death and darkness.”
Daca pornesti de la indoiala absoluta si imediat ajungi la dovedirea existentei lui D-zeu, inseamna ca indoiala este doar o strategie, un scepticism ce se “inchide” in credintza. Dezamagitor, pentru ca “noaptea intunecata” a lui RD promitea. Mai mult, de ce sa nu fii paranoic pana la capat si sa te indoiesti de “eu sunt”? Poate ca suntem toti un vis in mintea unui zeu care nu poate sa se trezeasca. Din perspectiva marelui egalizator, sub spectrul mortii care patruleaza ca un corb, suntem toti vis, Maya, iluzie. Romanticii au stiut sa duca pana la capat tensiunile pe care RD abia le presimtea. Rationalismul cartezian poate sa se lipseasca de D-zeu. In ciuda obedientei flosofului, anumite pasaje vestesc necesitatea ateismului. Totusi - si asta este alta discutie - alianta dintre ateism si ratiune e triviala.
The description of the excesses of the statal machine which distinguishes itself through the cruelty and injustice of its punishments clearly foresees the advent of communism. The anatomy of Nekhlyudov's enlightenment reminds me on The Death of Ivan Ilych . Heidegger should have used it extensively to shed more light on the condition of the “they-self”. An important part of Tolstoy's book deals with the distinction between the animal and spiritual aspect of the human nature. Although that since 1899 the cultural code has changed and in today's world the animal and the spirit peacefully coexist (Mr. Hyde is no longer our enemy, he became a marketing tool that helps us sell ourselves more efficiently), no longer being disociated (the animal is spiritual, the spirit - animalic), I apreciate Tolstoy's quest for authenticity and his taste for existential drama; apparently a century ago people still believed in something.
Dupa ce citesti Demonul (1842), Luceafarul (1883) pare aproape plagiat. 2 observatii: a) Regret ca nu stapanesc limba rusa: nu ma pot pronunta asupra subtilitatilor poemului. (Eminescu fiind cam singurul poet romantic roman desavarsit, expresia lui Lermontov va fi automat comparata cu el, desi poetul rus este un antecesor. Mai mult, Lermontov m-a trimis mai degraba la Byron.) b) Cat de proaspat imi pare romantismul, cat de limpede (ca un film noir sau ca o tragedie clasica), dupa ani de lecturat poezie post-moderna, de cele mai multe ori confuza, agresiva si redundanta (asemenea turnului Babel).